• publicat la: 28 martie 2024

În vremurile trecute, pe la jumătate de secol 19, tinerii noștri studioși pe la Paris, Berlin, Viena și Budapesta erau fascinați de arhitectura locală, cu mențiunea că „Viena e plină de artă ca Parisul de politică, și că e mai mult un oraș german, amestecat cu francezi, ba mai mult cei din urm, decât austrieci”.

Asemenea aprecieri sunt menționate de către Miron Pompiliu, prietenul bihorean a lui Eminescu, care în același număr 4/1869 din Familia, publica Junii corupți, din care reținem aceste versuri. „Dar celu puțin nu spuneţi, că aveţi simtiminte,/Că-n veci nu se îmbraca în veştede veșminte/Misteriul cel sânt, / Căci vorba voastră sună ca plâns la cununia, /Ca vorba ce îngână un  cânt de veselie, / Ca râsul la mormentu//.

Era vremea când la București se țeseau intrigi politice, când Brătianu și Golescu s-au retras de la „afacerile guvernului”. Cum adică, ce făcea guvernul?: afaceri! Altminteri de ce să se fi înghesuit la ocuparea posturilor de miniștri, cu și fără portofoliu?! Sufletele curat naționale au îmbrăcat de îndată haine de doliu, în timp ce austriecii simțeau „o dulce mângîiere”, a risipirii spiritului românismului.

Când vorbești, sau numai ce gândești la politică, gândul te poate duce la definirea finală a politicii ei...